Grădina lui Dumnezeu (25) - Am ajuns ACASĂ, ÎN GRĂDINA LUI DUMNEZEU!

“Am ajuns ACASĂ, ÎN GRĂDINA LUI DUMNEZEU. Suntem foarte bine. Vorbim mâine mai multe. Va pupăm.”

Acesta este mesajul trimis familiei prin care i-am anunţat că am ajuns cu bine la destinaţie după un drum de cinci ore. 

În ziua aceea ne-am trezit devreme, la ora 6. Ultimul răsărit de soare văzut de la fereastra noastră din Bucureşti ne-a încântat privirile în timpul ultimelor pregătiri. La ora 8 avea să vină maşina de transport să ne încarce bagajul. Trebuia să decidem ce luăm cu noi, în maşina noastră, având în vedere că lucrurile fragile erau destule, iar spaţiul limitat. Pe de altă parte, aveam îndoieli cu privire la capacitatea maşinii de transport comandată. Adrian apreciase că una de mărime 3.5t ar fi suficientă, eu, însă, aveam îndoieli şi mă temeam că n-o să încape tot şi că ne-ar fi necesară una mai mare. Împachetam, calculam volume, beam cafeaua, ne împiedicam de Ema la tot pasul, priveam cerul şi soarele acela minunat de fotogenic, mutam bagaje de colo-colo, strângeam resturi de ambalaje, făceam curat şi... abia aşteptam să ne vedem plecaţi din loc. 

La ora stabilită a ajuns maşina şi, în nici o oră, patru bărbati vânjoşi, musculoşi şi obişnuiţi cu acest gen de activitate, au încărcat în dubiţă tot ce le-am indicat. Am răsuflat uşurată când ne-au spus că încape totul fără probleme. Adrian le-a dat coordonatele localităţii unde trebuiau să ajungă, precizându-le că, din când în când, pe drum, dacă este necesar, pot să-l sune pentru indicaţii suplimentare.

Drumul l-am parcurs cu o singură oprire de vreo cinsprezece minute la o benzinărie. Un drum înnorat, dar uscat în cea mai mare parte. Doar trecerea dincolo de munţi, prin valea Oltului, ne-a fost acompaniată de precipitaţii amestecate, când lapoviţă, când ninsoare, când ploaie. Un pasaj lugubru, întunecat, mohorat, pustiu şi neprietenos. Probabil în anotimpurile calde, când versanţii împăduriţi sunt verzi, atmosfera de acolo este diferită, însă iarna, când totul în jur este cenuşiu, desfrunzit şi golaş, valea Oltului taie versanţii  aceea stâncoşi şi abrupţi, oferind trecătorilor ocazionali privelişti deprimante, bacoviene. Dincolo de munţi, însă, în Ardeal, un peisaj mult mai domol, cu dealuri line, ne-a însoţit sub un plafon liniştit de nori. În apropiere de destinaţie am avut surprinderea să fim întâmpinaţi chiar şi de câteva sclipiri strălucitoare de soare, spre admirarea şi fotografierea cărora ne-am oprit pentru un minut. Ema a consemnat şi ea acel moment de mare bucurie, după care a făcut apel la drepturile canine de marcare a teritoriului forestier din apropiere. Chiar dacă este fetiţă, ea şi-a revendicat acest drept, din fericire doar o singură dată pe tot parcursul acelui drum. 

Cele cinci ore până la destinaţie au trecut pe negândite. Noi am ajuns doar cu puţin timp înaintea dubiţei. La intrarea în sat soarele se pregătea să apuna dincolo de dealul pe culmile căruia era Grădina noastră. În vârful lui, la stânga soarelui, se vedea, tronând maiestuoasă, biserica. 

Am oprit mai întâi pe la nepotul bătrânilor, domnul Ion, ca să luăm cheia casei. Aşa stabiliserăm. Bătrânii se mutaseră în urmă cu o lună şi jumătate şi îi lăsaseră cheia nepotului. El cu soţia lui se ocupaseră în acest timp de casă, până la sosirea noastră: aerisise camerele, făcuse focul, se ocupase de aducerea şi depozitarea în curte a lemnelor pentru iarna (pentru cumpărarea cărora lăsaserăm noi bani), iar soţia lui făcuse puţină curăţenie în urma mutării bunicilor. Am strigat la poarta lor şi a ieşit ea, doamna Maria. După câteva cuvinte de bun venit, ne-a însoţit până acasă, ne-a deschis şi ne-a arătat ce treabă făcuse ea prin încăperi, precum şi jarul din sobele în care făcuse focul cu doar câteva ore în urmă. 

Ne-a reaprins focul, dezvăluindu-ne pas cu pas câteva din marile secretele ale succesului unui asemenea demers. Noi, bineînţeles, deşi am ascultat foarte atenţi şi ne-am uitat cu interes la ea cum face, n-am reţinut absolut nimic atunci, fiind prea obosiţi, prea înfriguraţi şi prea înfometaţi. Trecuse de ora cinci şi noi nu mâncasem în ziua aceea decât nişte covrigei.  După alte câteva indicaţii organizatorice, doamna Maria a plecat, rămânând să revină a doua zi de dimineaţă ca să ne aprindă focurile din nou, noi neavând curajul temerar de a încerca şi singuri. Sau, oricum, am fi putut încerca, dar ne-am simţit mai bine ştiindu-ne în siguranţă cu ea alături.

La scurt timp a sosit şi dubiţa cu lucrurile noastre. Soferul şi cu cei doi bărbaţi care îl însoţiseră au descărcat totul în maxim o jumătate de oră, după care au plecat şi ei. Apoi a apărut şi domnul Ion, nepotul, care ne văzuse că sosisem de sus, de pe coama dealului, acolo unde era cu oile la păscut. Venise şi el să se asigure că am ajuns cu bine. După câteva amabilităţi, am stabilit ca pe la ora 7-7:30, după ce ne făceam şi noi puţin comozi şi mâncam ceva, să le facem o vizită. Doream să ne recompensăm cumva pentru ajutorul oferit. Apoi a plecat şi el. Şi am rămas singuri. Cu porumbeii şi ciorile. Şi cu o ciocănitoare curioasă. Şi cu nişte bufniţe şi al lor cântec halucinant: "cucuvau! cucuvau!"

 

 

Eram singuri într-un sat străin, într-o casă străină, chiar dacă în acte era a noastră, o casă bătrânicioasă, rece, friguroasă şi întunecoasă. N-aveam încă lumină, siguranţele fiind scoase, iar butonul de la tabloul electric fiind închis. N-aveam încă apă la chiuvete, fiind oprită de undeva, din pivniţă. N-aveam încă nici căldură, căci focurile, abia reaprinse, nu încălziseră destul sobele de teracotă, iar acestea încă nu radiau căldură. N-aveam lucrurile noastre de primă necesitate la îndemână, fiind toate prin bagaje. Care pe unde erau - cine mai ştia? În plus, peste tot vedeam numai mizerie, noroi, praf şi pânze de păianjeni. Acela a fost momentul critic. Momentul în care bucureştenii din noi s-au revoltat tăcut, în interior, pentru lipsa confortului din apartamentul nostru de la bloc. Momentul în care m-am întrebat în gând, străduindu-mă să nu izbucnesc în plâns: “Unde-am venit noi, Doamne? Ce căutăm noi aici?” Şi Adrian avea cam aceleaşi trăiri atunci, aşa cum aveam să aflu ulterior, după câteva zile, dar nu lăsase să se vadă nimic şi nu se plânsese de nimic. Ba, mai mult, dând dovadă de o putere interioară formidabilă, mă încuraja pe mine cu blândeţe şi cu răbdare la orice pas. Ce mai, timp de vreo două ore n-am ştiu pe ce să pun mâna mai întâi, cu ce să încep şi ce să fac. Mă învârteam în loc văzând cât de multe erau de făcut şi nu mă puteam decide cu ce să încep, toate simţindu-le de maximă urgenţă.

Ne era frig, foame şi somn. Priorităţile de bază în supravieţuire. Piramida lui Maslow la cel mai de jos nivel. Basic. Nu aveam ce face decât să le luăm pe rând. Cu frigul trebuia să avem răbdare până când sobele îşi făceau treaba. Aşa că am stat înfofoliţi ca afară încă ceva vreme. Pe măsură ce se încălzea în cameră, mai renunţăm la câte ceva: mai întâi gecile, apoi puloverele groase. Dar, ca să trecem de la ghete la papuci, ni s-a părut, totuşi, o vitejie prea mare. Nu numai că la nivelul podelei era încă prea frig, dar ni se părea că peste tot este prea murdar şi că era mult mai potrivită încălţămintea de exterior. Asta a fost prima impresie, desigur. După ce ne-am mai încălzit şi ne-am mai relaxat am putut să observăm că lucrurile nu erau chiar atat de grave pe cât ni se păruseră la prima vedere. Erau pe jos nişte covoare ţesute care arătau binişor şi pe care am fi putut merge în papuci. Aşa cum am şi făcut de a doua zi, după ce i-am descoperit unde erau împachetaţi.

Aşa că, pentru început ne-am zis că este mai bine să mâncăm ceva. Neuronii noştri aveau să funcţioneze mult mai bine după ce-i alimentam cu ceva hrană alimentară. Căci la hrană intelectuală, ori spirituală, nu prea ne mai era gândul în acele momente critice. Pentru siguranţă, chiar dacă arăta curată, am spălat cu un burete muşamaua care acoperea masa din bucătarie (a doua zi aveam s-o schimb cu una cumpărată de mine în Bucureşti, iar apoi, după ce terminam toată ofensiva casei privind curăţenia, aveam să o schimb şi pe aceea cu o faţă de masă de bumbac, asortată cu draperiile de la geamuri) şi am scos din lada noastră frigorifică de voiaj tot ce aveam pregătit de mâncare din Bucureşti. După ce am băut şi o cafea, apoi câte un ceai de soc cu miere şi lămâie, lucrurile au început să se coloreze uşor-uşor în roz. Mai întâi ne-a revenit culoarea asta în obraji, apoi în priviri. Perspectiva prindea contur din ce în ce mai clar, iar culorile deveneau din ce în ce mai îmbietoare până când am prins curaj să mai privim o dată în jur, ca să vedem ce avem de făcut mai departe.

Afară era deja noapte, se făcuse târziu şi în curând trebuia să ne culcăm. Da, dar unde? Cum? Patul nostru trebuia să fie curat, cald şi plăcut. Nici unul din noi n-am fi putut concepe altfel. Aşa că am început să pregătim culcuşul în singura cameră încălzită. Am scos aspiratorul dintre bagaje şi am curăţat bine de tot salteauna patului bunicilor, am şters bine praful pe toată mobila şi am degajat camera de aproape toate obiectele decorative ale bătrânilor (tot soiul de vaze cu flori de plastic, bibelouri, fotografii vechi, alb-negru) pe care le lăsaseră la locurile lor. Am păstrat doar icoanele. Apoi, am pus una din saltelele noi cu care venisem de la Bucureşti  şi am desfăcut sacul cel mare în care pusesem pilota, pernele şi cu lenjeria de pat aferentă. A fost un pas uriaş, nu atât pentru omenire, cât pentru noi doi. Am simţit cum ni se reconsolidează încrederea şi buna dispoziţie. Aveam un pat curat, cald şi plăcut, tocmai bun pentru odihnă.

După ce am rezolvat primele nevoi primare umane care ţin de supravieţuire, am mai urcat o treaptă pe piramida lui Maslow şi am continuat cu nevoile de socializare, cele de integrare, de acceptare şi apartenenţă.  Nepotul Ion şi cu familia lui ne erau un sprijin nepreţuit. El şi soţia lui ne-au părut de la bun început, de când i-am cunoscut cu ocazia cumpărării proprietăţii, doi oameni săritori, omenoşi şi cinstiţi. Ne doream să ne împrietenim cu ei. Să ne ajutăm reciproc. Ei, fiind de-ai locului, ne puteau îndruma în privinţa căilor de rezolvare a tot felul de probleme specifice vieţii în satul lor. Aşa că ne-am dus la ei cu un mic dar pentru a le mulţumi cum se cuvine pentru sprijinul de până atunci. Acasă cu ei erau şi părinţii lui, locuiau împreună. Am stat de vorbă cam o oră şi le-am împărtăşit cam ce vroiam să facem mai departe.

Aveam nevoie de cineva care să vină să ne ajute cu tăiatul butucilor din lemn care fuseseră răsturnaţi într-o parte a curţii. Imediat s-a oferit domnul Ion. Ne-a spus că are el drujbă şi că va veni chiar de marţi, pe 1 decembrie, să le taie împreună cu un băiat din sat, un vecin. Aveam nevoie de un instalator care să vină să vadă despre ce este vorba la baie, pentru a demara lucrarea de instalare a unei toalete în baie, cu construirea fosei aferente. Domnul Ion ne-a spus că a doua zi urma să vină în sat, la un vecin de-al lui, pentru o lucrare, cineva de la o firmă şi că-l va ruga să vină şi până la noi, ca să constate datele lucrării. A fost o vizită plăcută de la care am plecat în primul rând cu speranţa că principalele noastre priorităţi se vor putea rezolva destul de repede, dar şi cu daruri: o bucată uriaşă de brânză telemea de vacă şi o sticlă de 2 l de lapte proaspăt muls, nefiert. “Să-l fierbeţi, că se acreşte, altfel.” – ne-a avertizat doamna Maria.

Ne-am întors acasă şi tot ce-am mai făcut a fost să bem câte un ceai fierbinte şi aromat cu lămâie, mângâiaţi de acordurile liniştite ale melodiilor noastre preferate de pe CD-player, de pe albumele cu Tom Kenyon, Almine, Deuter, Aeoliah, Asha, Mozart, ori Sal Rachele . În cameră era cald şi bine. Ce-i drept, încăperea arăta ca după război, cu multe lucruri unele peste altele, dar aveam timp destul de a doua zi să le rezolvăm. Aveam probleme şi cu iluminatul casei şi cu apa curentă de la chiuvete. Fuseseră oprite de bunici la plecare, iar noi trebuia să le repornim. Apa se deschidea de undeva, de afară, aşa că am renunţat la ea din start. Era prea frig. Până a doua zi aveam un bidon de 5 l cu apă din Bucureşti. Panoul electric fiind fixat pe peretele uneia din camerele neîncălzite, era prea mare chinul să vedem ce este de făcut pe întuneric, doar la lumina unei lanterne. După câteva încercări, Adrian a constatat că siguranţele, model vechi, nu-şi făceau treaba aşa cum trebuia. Pe prize aveam curent electric, dar pe becuri, nu. Aşa că am montat un lampadar înalt cu abajur alb şi două veioze din sare de Himalaya, pe care le-am adus cu noi, a căror lumină se asorta mult mai plăcut cu lumina focului din sobe şi, astfel, am putut să ne mai mişcăm prin cameră şi bucătărie.

Eram amândoi epuizaţi psihic. Aveam nevoie doar de un somn bun. Înainte de culcare, am ajuns să verific şi starea de funcţionare a toaletei din curte, deşi nu aveam absolut nici o curiozitate, cât de mică, în acest sens. Nu intrasem acolo niciodată până atunci. Deşi văzusem proprietatea de trei ori înainte să o cumpărăm, nu deschisesem deloc uşa acelei construcţii din cărămidă, cu acoperiş din ţiglă şi cu uşă din scânduri, a cărei formă sugera, fără nici o urmă de îndoială, scopul pentru care fusese concepută. Luasem la cunoştinţă că este acolo, că avea să deservească anumitor nevoi, dar atât. Pe bune, de ce m-aş fi uitat şi înăuntru? Cu ce mi-ar fi schimbat părerea sau decizia asupra proprietăţii verificarea acestei incinte? Din fericire, când am fost obligată să fac această verificare nu am rămas cu sechele psihologice. Ba, chiar, prima concluzie a fost că mi s-a părut a fi destul de bine izolată de vânt şi frig. Dacă s-ar fi înlocuit şi uşa aceea din scânduri, care asigura un sistem de aerisire/ventilaţie prea evident, din acea construcţie s-ar fi putut obţine o incintă mult mai confortabilă, cu doar cele câteva mici intervenţii pentru care eram deja pregătiţi. Cumpărasem noi un capac nou-nouţ şi alb pentru spaţiul central-funcţional şi o folie de autocolat frumoasă, cu model de furnir de mahon, dar.... cine mai ştia care şi prin ce cutie, ori prin ce bagaj se aflau?! Numerotasem eu cutiile şi scrisesem pe ele principalele obiecte din interior, dar ele erau depozitate unele peste altele în “Camerele frigorifice”, cele două camere neîncălzite ale casei. Nu puteam căuta în seara aceea nimic în ele. Aşa că, dincolo de orice disconfort posibil sau imaginar, mi-am dat ok-ul de rigoare pentru toaleta aceea din curte, aşa cum era. Totuşi, abia aşteptam să despachetăm toaleta noastră ecologică cea nouă şi s-o montăm în baie.

Cu ocazia aceea am dat nas în nas şi cu cainii Bunicilor. Deşi domnul Ion îi dăduse unui vecin de-al lui, la rugămintea noastră, ei doar mâncau acolo, la vecin, apoi fugeau şi veneau înapoi, în curtea în care trăiseră ani la rând. Vecinul acela nu-i putea lega decât ziua. Noaptea, după ce le dădea drumul, fugeau la curtea lor, acum – a noastră, ca s-o păzească aşa cum ştiau ei că le este datoria. Domnul Ion ne spusese la telefon că ei se mai întorc în curte uneori, iar nouă ni s-a părut chiar avantajos acest lucru, atât timp cât încă nu ne mutaserăm. Însă, odată mutaţi acolo, mai ales având-o şi pe Ema, ne temeam că nu vom fi acceptaţi de câini ca fiind noii proprietari şi că ne vor lătra, eventual, chiar muşca. Apariţia câinilor totuşi nu m-a speriat. Adrian era prin preajmă, le-a vorbit frumos, i-a drăgănit, le-a dat fiecăruia câteva felii de pâine şi imediat patrupezii ne-au acceptat în curte. Pentru că nu întrebasem încă pe nimeni care le este numele, i-am botezat pe loc: celui mai mare şi negru i-am spus Toni, iar celui gri, mai mic şi mai pricăjit, i-am spus Rex. Poate li s-ar fi potrivit numele exact pe dos, gândeam, dar, asta e, aşa le-am nimerit în primul moment. Şi aşa le-a rămas numele. O vreme. Ulterior aveam să constatăm nu numai că mai degrabă Toni revenea prin curte şi rămânea cu noi, ori că piticania aia gri de Rex arareori se mai întorcea, ci şi că Rex era, de fapt, o "ea". Care şi-a primit re-botezarea în Gina (uneori Chichina - după cum o mai strigă Adrian) şi care s-a dovedit a fi geloasă pe prezenţa Emei în curte, alegând să vină, pentru o vreme, mai rar. Ceea ce a fost foarte bine. Trebuia să avem grijă să hrănim doar unul. Nu prea ştiam noi atunci ce urma să-i dăm de mâncare, dar ne-am descurcat până la urmă.

După o zi friguroasă a urmat o seară la fel de friguroasă. În zilele acelea vremea rece a fost destul de greu se suportat. Bătea vântul şi, din cauza lui, temperatura părea mult mai scăzută decât arăta termometrul, fapt care a reuşit să-mi creeze o mică obsesie care m-a ţinut câteva zile. Îmi doream atât de mult să-mi fie CALD-CALD-CALD!!!!  încât ajunsesem să bag lemne în sobe într-una, până la refuz, de credeai că stau să explodeze. Şi nici nu apucau să se transforme bine în jar, că imediat eram acolo să verific dacă s-a mai făcut puţin loc pentru încă un buştean. Dacă în Bucureşti, înainte de plecare, aveam în apartament cam 20-22 de grade, o temperatură care ni se părea rezonabilă şi confortabilă, în camera casei noastre din Grădină, din acea primă seară a noastră acolo, nici temperatura de 27 de grade nu mi s-a părut suficientă. Şi eram cu gândul numai la ce s-ar putea întâmpla peste noapte, după ce avea să ardă şi ultimul lemn. Dacă se răcea soba? Dacă se făcea din nou frig în cameră? Dacă nu vom reuşi să reaprindem focul? Cum vom suporta frigul nopţii? Dar Ema? Ea era doar un puiuţ de trei luni şi jumătate. N-o puteam supune riscului acela.

Până la urmă, în căldura camerei, în confortul aşternuturilor plăcute şi reconfortante, afundaţi în salteaua moale de burete pe care o cumpărasem din Bucureşti şi pe care abia atunci o despachetasem din folia ei de protecţie şi o testam pentru prima oară, în parfum de beţişor parfumat de santal şi de lemn de stejar ars din sobe, legănaţi de ultimele note muzicale, am adormit îmbrăţişaţi, ca doi bebeluşi, cu Ema lângă noi. 

Înainte de a mă lăsa cu totul în voia lui Moş Ene mi-am dat seama de un lucru şi i-am şoptit lui Adrian abia perceptibil, cu un oarecare regret în glas, parcă mai mult pentru mine: “Sufleţel, azi nici n-am ajuns în grădină....”

 

Din Grădina lui Dumnezeu: 02.02.2016

***